Episcop Dorimedont

  Mănăstirea nu reprezintă doar nişte ziduri şi cărămizi. Acesta este un loc tainic, un loc de alinare a sufletului, un loc de contemplaţie şi rugăciune, un loc mistic atât pentru vieţuitori, cât şi pentru vizitatori. Cu toţii ştim ce importanţă a avut şi are în continuare biserica în viaţa societăţii. Anume această instituţie a reuşit pe parcursul veacurilor să marcheze mentalitatea oamenilor. De aceea am şi ales să abordez tema renaşterii unei instituţii bisericeşti.
Poate apare fireasca întrebare – de ce anume Mănăstirea Noul-Neamţ, şi nu Mănăstirea Căpriana sau Saharna, sau orice alt locaş sfânt din ţară? Răspunsul e simplu – Mănăstirea de la Chiţcani este cea mai mare de pe teritoriul Republicii Moldova, are cea mai numeroasă obşte monahală şi este singura mănăstire care aminteşte de trecutul istoric şi care se află pe teritoriul ocupat de separatişti, ceea ce face destul de dificilă vizitarea ei, dar care nu-i poate opri, totuşi pe pelerini să-şi dorească să o revadă.
Mănăstirea prezintă un mare interes istoric, artistic şi peisagistic. Despre locurile pitoreşti din împrejurimile mănăstirii a scris Visarion Puiu (1919), Mihail Sadoveanu (1919), Ştefan Ciobanu (1926) ş. a.
Mănăstirea Noul-Neamţ este situată în judeţul Tighina, pe malul fluviului Nistru, cu 10 km mai jos de or. Tighina, lângă satul Chiţcani, în preajma estuarului de vărsare a Botnei în fluviul Nistru. Este plasată pe un minunat platou în formă de peninsulă, creată de apele Nistrului şi înconjurată din trei părţi de apele lui.
În faţă de înalţă o clopotniţă de 5 niveluri, urmată de turlele bisericilor şi chiliile albe ce contrastează vara cu verdeaţa abundentă a grădinilor, pădurilor şi viilor din împrejurimi. Mănăstirea Noul-Neamţ şi-a luat denumirea de la vechea lavră din dreapta Prutului, adică de la Mănăstirea Neamţ, fiind considerată metoc al acesteia. Întrucât ea a fost întemeiată pe una din moşiile de la Chiţcani, se mai numeşte Mănăstirea Chiţcani .Capitolul I. ÎNFIINŢAREA MĂNĂSTIRII NOUL-NEAMŢ

Ştefan cel Mare, domnul Ţării Moldovei (1457–1504), a înfiinţat în decursul vieţii sale multe locaşuri sfinte, fiind considerat printre cei mai mari ctitori dintre domnitorii români. Neînfricatul „atlet al lui Hristos” a înţeles cât de important este acest lucru – ctitoria unui locaş sfânt. Mănăstirile serveau nu doar ca locaşuri de rugăciune, ci şi ca cetăţi, având pereţi groşi şi ziduri de 4–5 m. În acelaşi timp, ele erau centre de cultură şi artă, practic fiecare mănăstire având câte o şcoală. Unii boieri îşi dădeau fiii aici pentru a face carte. Asemenea tradiţii au existat şi până la Ştefan cel Mare şi au continuat şi după el, fiecare voievod ctitorind cel puţin o biserică.
În ziua de 31 august 1429, domnul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun (1399–1433) face o danie Mănăstirii Neamţ locul numit Zagora şi prisaca lui. Iată ce era scris în hrisovul domnului întocmit în slavoneşte:
„Cu mila lui Dumnezeu noi, Alexandru Voievod Domn al pământului Moldovei, facem înştiinţare cu această carte a noastră, tuturor care o vor vedea sau cetindu-se o vor auzi cum că ne-am îndemnat, pentru a noastră sănătate şi pentru a noastră mântuire am dat mănăstirii de la Neamţu Înălţării lui Hristos ozerul şi prisaca de la Zagora Uric cu tot venitul ce va fi a lor pentru acela câte care vor trimite de la Mănăstirea Neamţului; ori după peşte sau după miere sau după care lucruri ori şi când de la dânşii nicăiure să nu le ia nimic la a noastră mare hăzna, iar care ar voi să ia de la dânşii vama sau fie oricând, la orice vreme, una ca acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi de Preacurata lui Maică şi de toţi sfinţii. Amin”. S-au scris în anul 6937, august 31 (1429) .
Acest ţinut al Zagorei includea şi moşia Chiţcani, lucru confirmat de Petru Aron, la cea de a treia domnie a sa (mai 1455 – aprilie 1457), la 1 martie 1456, când emite un alt hrisov, în care întăreşte cuvintele tatălui său Alexandru cel Bun. Petru Rareş, la 15 martie …, confirmă vechile danii, adăugând satul Copanca. Aceasta este cea mai clară dovadă a faptului că localitatea Chiţcani şis atele din preajmă sunt româneşti (subl. n.), toate teoriile privind originea rusească sau „transnistrean㔠a acestor ţinuturi spulberându-se.
În 1593, aceste moşii şi cetatea Tighina au fost ocupate de turci, astfel că ele nu mai aparţineau Mănăstirii Neamţ. Turcii au stăpânit aceste pământuri până în 1770, când ruşii, în urma războiului ruso-turc din anii 1768–1774, eliberează teritoriul ocupat de otomani, care fug peste Dunăre. Mănăstirea Neamţ încearcă să reobţină de la autorităţile ruse vechile moşii Chiţcani şi Copanca. Cu mare efort, abia la 26 iunie 1774, Mănăstirea Neamţ îşi redobândeşte pământurile, dar pentru foarte puţin timp, căci la 21 iulie 1774 moşia recăpătată se pomeni iarăşi sub tutela semilunii.
În 1806, când izbucni cel de-al şaptelea război ruso-turc, trupele ruseşti invadează Moldova. Mănăstirea Neamţ a făcut din nou un demers către autorităţile ruseşti, dar fără izbândă. În 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru este răpit de autorităţile ţariste şi denumit ulterior Basarabia.
Şi după acest an tragic în istoria poporului român, 1812, Mănăstirea Neamţ a continuat să insiste pentru retrocedarea vechilor moşii Copanca şi Chiţcani. Autorităţile ţariste au propus bani în schimbul moşiei, dar mănăstirea nu a acceptat. Abia la 18 noiembrie 1860 ţarul restituie vechile moşii lavrei Neamţ.Reformele lui Al. I. Cuza
Dacă Ştefan cel Mare a fost canonizat de biserică, fiind numit „Mare şi Sfânt” încă în timpul vieţii. altfel stau lucrurile cu ultimul domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza.
Cunoscut ca autor al Unirii Principatelor Române, Cuza-Vodă rămâne o personalitate destul de controversată, fiind condamnat de Biserică pentru modificările pe care le-a introdus.
În afară de faptul că a secularizat moşiile mănăstireşti, Cuza a avut intenţia de a aboli monahismul, în călugărie urmând să fie primite doar persoanele trecute de 60 de ani. Cuza, de asemenea, a schimbat o mare parte din episcopii care nu erau pe placul său.
Iată cum s-a petrecut secularizarea averilor la Mănăstirea Neamţ. La 12 iunie 1859, membrii comisiei speciale, însoţiţi de jandarmi, au sosit la mănăstire cu scopul de a confisca moşiile. Dând dispoziţie să fie adunaţi în trapeză toţi călugării, membrii comisiei aduc la cunoştinţă decretul domnitorului. Stareţul Gherasim s-a împotrivit cu îndrăzneală, însă acţiunea lui a fost zadarnică. Averea a fost inventariată şi vândută prin mezat pe la iarmaroace. „Produsul vânzării, efectuate în condiţii deplorabile, a fost de peste 50.000 de galbeni” .
Arhimandritul Gurie zicea: „Aceasta n-a fost vânzare, ci bătaie de joc şi tâlhărie: vitele erau vândute pe un preţ de nimic” . Membrii comisiei nu s-au mulţumit doar cu atât, ci au dat dispoziţia ca pe viitor să nu se mai oficieze Serviciul divin în limba slavonă. Mai mult decât atât, la 18 octombrie 1859 au luat din strană toate cărţile în limba slavonă şi le-au închis în bibliotecă. De asemenea, „Comisia interzicea oficierea slujbelor în cinstea sfinţilor ruşi şi pomenirea lor” .
Anume această acţiune a dezamăgit mult Imperiul Rus, care vedea în secularizarea bisericilor spulberarea celei mai puternice arme de rusificare a Principatelor Unit. Lucrarea întreprinsă de membrii comisiei i-a întristat extrem de mul tpe călugării de la Neamţ, cu atât mai mult că aceştia aveau o deosebită evlavie faţă de sfinţii ruşi.
Sfântul Paisie Velicicovschi, de origine rus, stareţul Mănăstirii Neamţ (1779–1897), era foarte mult cinstit de călugării nemţeni, egumenul lor lăsându-le pravila de a săvârşi slujbele divine în 2 limbi: română şi slavă. Acum, însă, monahii trebuiau să renunţe la Sfântul Paisie, la pravilele lăsate de el.Migrarea călugărilor de la Neamţ în Basarabia
Nemaiputând îndura asemenea lucruri, o parte din obşte, împreună cu duhovnicul Andronic Popovice, trec Prutul la 1 octombrie 1861 şi se stabilesc în Basarabia, pe una dintre moşiile Mănăstirii Neamţ, şi anume la Nemţeni.
În continuare ieromonahul Teofan încearcă din răsputeri să obţină satele Chiţcani şi Copanca pentru a construi acolo o mănăstire de călugări. Astfel că acesta lansează o propunere către arhiepiscopul Chişinăului şi al Hotinului, Antonie Şakotov, la 26 mai 1862, cu rugămintea de a susţine ideea înfiinţării unei noi mănăstiri pe una din moşiile ce aparţin lavrei. Între timp, călugării au fost cazaţi în Nemţeni, unde li se permitea să săvârşească sfânta liturghie în biserica Sf. Ioan Gură de Aur. După ce preotul Teofil, la 3 octombrie 1863, a intrat în posesia moşiilor mănăstirii Neamţ, el pleacă la Nemţeni, pentru a-ţi aduce pe călugări la Chiţcani. Totuşi, călugării de la Neamţ nu aveau dreptul să-şi construiască mănăstirea. Abia la 13 ianuarie 1864 ţarul Alexandru al II-lea emite un ucaz, prin care călugărilor li se acordă dreptul de a înfiinţa pe moşiile Copanca şi Chiţcani o mănăstire nouă pentru fraţii de la vechea lavră Neamţ. Astfel şi-a început existenţa Mănăstirea Sfintei Înălţări Noul-Neamţ, care a devenit

„fiica Neamţului din Carpaţii Moldovei vechi” (Ştefan Berechet) .Capitolul II. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ
DE LA ÎNFIINŢARE PÂNĂ LA MAREA UNIRE (1918)

Cea mai veche dintre cele 4 biserici este biserica parohial㠄Sf. Nicolae”, construită între anii 1830–1834, în tradiţiile stilului arhitectural moldovenesc tardiv (sec. XVIII). Până în anul 1867, când s-au finisat lucrările de construcţie a catedralei „Sfânta Î nălţare”, biserica „Sf. Nicolae” a îndeplinit rolul de catedrală. Clădirea catedralei mănăstirii a fost construită între 1867–1878.
Biserica „Sfânta Cruce” e înălţată în anul 1885. La sfârşitul sec. XIX a fost ridicată o clopotniţă cu 5 niveluri, construită de renumitul arhitect basarabean Alexandru Bernardazzi. Tot din această perioadă datează şi biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Mănăstirea avea 502 ha de pământ, livezi, vii, grădini şi stupină.
În primul an de la înfiinţarea mănăstirii, obştea a construit un corp de chilii ce consta din 19 încăperi, câteva fiind destinate pentru bucătărie şi trapeză. La acea vreme, obştea nu avea o biserică a ei. Biserica „Sf. Nicolae” din satul Chiţcani trece în posesia mănăstirii în 1865, în urma testamentului lăsat de ctitorul acestui lăcaş Andrei Glotea. Dar fiindcă această biserică era prea mică pentru obşte, se hotărăşte zidirea unei noi biserici. Aici apar anumite greutăţi.
Încă în 1863, o parte din chiţcăneni nu fusese deloc încântaţi de construirea unei mănăstiri în satul or, căci astfel ei erau nevoiţi să se mute în altă localitate. Văzând egumenul Teofan că nu poate rezolva problema, cere ajutorul autorităţilor. În 1870, guvernatorul Basarabiei Ghengardt, vine la mănăstire cu scopul de a-io convinge pe săteni să se strămute din viitoarea curte a mănăstirii, aceştia însă s-au împotrivit cu înverşunare. „Întorcându-se la Chişinău, guvernatorul a trimis la Chiţcani două campanii de soldaţi, care i-au strămutat pe săteni, distrugând casele celor încăpăţânaţi” .
Construcţia bisericii mari a început cu mare avânt. La 1 septembrie 1870 a început săparea fundamentului, iar finisarea a fost destul de anevoioasă.
Pentru construcţia locaşului nu erau prevăzuţi bani, aşa că egumenul Teofan se adresează cu o cerere către Ministerul Afacerilor Externe, prin care solicită să fie amortizate datoriile. Ministerul refuză, ba mai mult, îl găseşte vinovat pentru încălcări financiare pe egumen. Teofan Cristea este destituit din funcţia de egumen, prin hotărârea Sinodului rus din 29 mai 1875. Văzând că numirea unui nou egumen întârzie, cei patru ieromonahi – Isaac, Sebastian, Andronic şi Antim, care deţineau conducerea obştii, fac un demers la arhiepiscopul Pavel ca să le acorde suma de 93013 ruble pentru construcţia gardului, a conductei de apă, clopotniţei şi bibliotecii.
Ministerul Afacerilor Externe a acordat suma de doar 20.000 ruble pentru zidirea gardului, care fusese terminat în 1882 (timp de un an). Teofan Cristea este numit, neoficial, egumen de către arhiepiscopul Pavel. Egumenul încearcă să colecteze bani pentru construcţia trapezei şi bolniţei (spitalului), plecând în acest scop la Sankt-Petersburg. Cererea lui e acceptată, însă starea sănătăţii nu-i mai permitea să continue lucrarea, el plecând la cele veşnice la 20 octombrie 1883.
Imediat după înfiinţarea mănăstirii în 1864, aceasta a căpătat o importanţă pentru Basarabia, dovadă servind acţiunile întreprinse de egumenul Teofan, care depune mari eforturi pentru a construi una din cele mai mari biserici ale Basarabiei, la acea vreme, biserica „Înălţarea Domnului”. De asemenea, observăm relaţiile pe care le are acest aşezământ monahal cu alte Biserici ale lumii. În 1866, patriarhul Ierusalimului Chiril dăruieşte Mănăstirii Noul-Neamş o părticică din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Hristos şi un fragment din Sfânta Piatră. De asemenea, patriarhul dăruieşte o parte din moaştele Sfinţilor Haralampie şi Modest. Un alt patriarh, cel al Constantinopolului, Ioachim al III-lea, dăruieşte mănăstirii fragmente din moaştele Sf. Apostol Filip şi cei 20 de mii de mucenici ucişi în Nicoruidia. Prin aceste acte de donaţie înţelegem comuniunea strânsă între Mănăstirea Noul-Neamţ şi Patriarhiile de la Ierusalim şi Constantinopol, care dintru începutul existenţei Mănăstirii Noul-Neamţ au remarcat osârdia, cu care se rugau şi lucrau monahii la noua lavră.
Scriitorul şi publicistul român Zamfir Arbore (1848–1933) vizitează Mănăstirea Noul-Neamţ în 1881. Fiind impresionat de acest aşezământ, el descrie cu multă afecţiune mănăstirea. O puternică impresie i-au lăsat anume slujbele care se ţineau aici, fiind foarte lungi, după tipicul athonit.
O urmă de neuitat i-a lăsat-o egumenul Teofan: „vorbeşte perfect limba moldovenească, pe care n-a stâlcit-o deloc cu cuvinte ruseşti, asemenea ştie limba nouă greacă, germana şi puţin ruseşte” . Egumenul Teofil îi descoperă lui Zamfir Arbore sentimentele sale: dacă mai demult se arăta un aprig partizan al protectoratului rusesc, mai târziu s-a convins că a greşit amarnic. Acest monah poate servi drept exemplu viu pentru mulţi dintre noi, care atât de mult ne dorim să se producă o schimbare în ţară prin aderarea sau sprijinul unui partid/organizaţii, în care ne punem toată speranţa, dar ajungem în cele din urmă să constatăm că s-a produs ceea la ce ne aşteptam cel mai puţin.
Deoarece Mănăstirea Noul-Neamţ era o „fiic㔠a vechii lavre Neamţ, alegerea stareţului nu se făcea direct de obştea mănăstirii, ci în conformitate cu regulile aprobate de ţar. La 13 ianuarie 1864, ţarul emite un ucaz, conform căruia „mănăstirea de la Chiţcani era în dependenţă de mitropolitul Moldovei, iar stareţul trebuia să fie ales de către toţi fraţii mănăstirii, având asentimentul lavrei Neamţ” . Ţarul Alexandru al III-lea face unele modificări, care le-au dat posibilitatea fraţilor de la mănăstirea în cauză să-şi aleagă stareţul fără a intra în contact cu lavra Neamţ şi mitropolitul Moldovei.
Toată obştea, în unanimitate, l-a ales pe ieromonahul Andronic în funcţia de egumen. El continuă lucrarea predecesorului său şi construieşte trapeze şi bolniţa. La 15 aprilie 1890, la Chişinău, iermonahului i se conferă rangul de arhimandrit. Arhimandritul Andronic a lăsat bibliotecii de la Noul-Neamţ peste 60 de lucrări scrise de mâna sa. Printre ele: „Istoria pentru sfintele mănăstiri Neamţu şi Secu” în 10 volume, „Istoria pentru Mănăstirea Neamţu” în 2 volume. Lucrările sale, din păcate, nu s-au păstrat la mănăstire, căci, odată cu închiderea acestui locaş în 1962, întreaga bibliotecă a fost dusă la Arhiva Naţională a Moldovei, constituind un fond aparte (P–2119).
În „Catalogul Cărţilor Mănăstirii Noul-Neamţ”, se menţionează că în 1884, aici se aflau „2272 de cărţi tipărite în limbile: slavă, moldovenească, rusă, greacă ş. a.” .
După închiderea mănăstirii, cărţile şi manuscrisele aflate au nimerit în fondurile Arhivei de Stat, fiind inventariate 1199 de cărţi, cu mult mai puţine decât în 1938, când fondul respectiv era alcătuit din 2408 tipărituri .Stareţul Gherman
După moartea arhimandritului Andronic, călugării îl aleg în calitate de egumen pe ieromonahul Gherman. Preluând toiagul stăreţiei, la 6 noiembrie 1893, el conduce obştea mănăstirii timp de 27 de ani. Îşi începe activitatea cu ridicarea a două corpuri de chilii Prin strădania sa e zidită biserica de iarn㠄Adormirea Maicii Domnului”. CU câteva luni înainte de sfinţirea ei, în ziua de 8 mai 1905, e ridicat la rangul de arhimandrit.
Doi ani mai târziu, în 1907, stareţul Gherman a înaintat o propunere Sinodului şi Ministerului Afacerilor Externe, prin care cerea acordarea unei sume de 12500 de ruble anual şi â, pe deasupra, ajutor în valoare de 100.000 de ruble pentru înălţarea clopotniţei. Deşi în acea vreme Rusia traversa o perioadă destul de tulbure, ţarul a acceptat ambele demersuri, semnând la 1 mai „De acord”.
Ridicarea clopotniţei a început în 1912, iar pe la 1914 ea era aproape finisată. Problemele au apărut odată cu începutul Primului Război Mondial. Clopotniţa era construită din 6 etaje, înălţimea totală fiind de 60 m şi având 12 clopote cu greutatea de 16 000 kg, cel principal având 8688 kg. În prezent această clopotniţă este cea mai mare de pe teritoriul Republicii Moldova şi reprezintă, probabil, cel mai atractiv punct turistic al acestei instituţii monahale. Odată cu începerea războiului au fost mobilizaţi 47 de fraţi (27 iulie 1914), iar peste 14 zile alţi 21 de fraţi.
Revoluţia bolşevică a avut urmări şi asupra Mănăstirii Noul-Neamţ. Populaţia a înţeles că în ţară e „libertate deplin㔠şi că poţi jefui şi risipi fără milă averea străină. În ziua de 16 decembrie 1917 locuitorii din satele Chiţcani şi Copanca au furat 600 de oi, 40 de vite cornute, 50 de porci, 1500 de păsări, cartofi, porumb” .Capitolul III. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ DIN PERIOADA
INTERBELICĂ PÂNĂ LA ÎNCHIDEREA EI ÎN 1962

După ce arhimandritul Gherman îşi dă demisia în 1920, cârma obştei este încredinţată protosinghelului Hrisant. În 1926, după expropriere, mănăstirii i-au fost lăsate 50 de ha teren arabil, 35 de ha de fâneţe, grădini şi livezi. Veniturile erau distribuite egal între Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Noul-Neamţ. După 9 ani de conducere, arhimandritul Hrisant demisionează în 1929. Toiagul stăreţiei este preluat de arhimandritul Melchisedec, care s-a aflat la cârma mănăstirii până la 1 august 1936, când a fost rânduit stareţ la Mănăstirea Neamţ, fiind înlocuit de ieromonahul Axinte. De remarcat că o bună parte dintre monahi (în 1936 numărul lor era de circa 100), aveau studii superioare obţinute la cele mai prestigioase universităţi ale Europei. Astfel, protosinghelul Petru a absolvit Academia Teologică din Chişinău şi Universitatea din Strasbourg (Franţa), unde a susţinut teza de doctor. Ieromonahul Benedict, de asemenea, a făcut studiile la Chişinău şi Strasbourg. Monahul Teofan a absolvit Academia din Bucureşti.
De remarcat că primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a fost strănepotul călugărului Teofan Cristea. Soborul mănăstirii a adresat o rugăminte de a numi mănăstirea în cinstea Preafericirii Sale.
Patriarhul aprobă cererea vieţuitorilor de la Noul-Neamţ.
Mănăstirea a avut multe de îndurat în anii celui de-al Doilea Război Mondial. La 15 mai 1942, stareţul Axinte raporta Arhiepiscopiei Chişinăului următoarele: „Biserica Înălţarea Domnului arsă de bombardament de Soviete încă de anul trecut este complet descoperită, aşa că ploile, soarele şi mai cu seamă gerul din iarna ce a trecut slăbesc zidurile” .
Din discuţiile cu ierodiaconul Alexie de la Mănăstirea Noul-Neamţ am aflat că atunci când se retrăgeau trupele sovietice în 1942, persoana care a bombaradt biserica a ridicat capul să vadă dacă a nimerit ţinta şi în acelaşi moment a fost ucisă de forţele inamice.
Lucrările de reconstrucţie a bisericii urmau să fie executat de arhitectul Alexandru Gengan, din serviciul tehnic al Primăriei or. Tighina.
După război, stareţul Axintie Mnteanu este deportat în lagărele sovietice, de unde nu mai revine. Au fost deportaţi şi alţi călugări, mănăstirea urma însă să funcţioneze, fiind închisă printre ultimele, în 1962.
Funcţia de stareţ e preluată de protoiereul şi viitorul arhimandrit Filadelf. Înalt Prea Sfinţitul Nectarie, episcopul Chişinăului şi al Moldovei, îi cere ca limba de slujire în biserică să fie slavona. Stareţul îi răspunde cu amabilitate: „Vin a vă raporta următoarele referitor la propunerea Înalt Preasfinţiei Voastre, care aţi făcut prezentarea ieromonahului Gudiil Ciobanu. Sfinţia Sa este grav bolnav de picioare şi nu poate îndeplini ascultarea care aţi propus-o Înalt Preasfinţia Voastră. Un alt ieromonah care să ştie a săvârşi Sfânta slujbă în slavonă nu există în Mănăstirea Chiţcani” .
Astfel, ieromonahul egumen Filadelf este înlocuit în 1950 cu stareţul Iason, care venise de la Mănăstirea Dobruja, însă cârma de stareţ îi este încredinţată doar pentru un an. Un an mai târziu, egumenul Iosif de la Mănăstirea Suruceni este însărcinat cu această funcţie. În anul 1956 biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost repictată, această reparaţie costând un milion de ruble. Odată cu închiderea sfântului lcoaş, aceste biserici, picturile de mare preţ, odoarele şi toată averea vor fi distruse.
La 1 ianuarie 1960 în mănăstire vieţuiau 109 călugări, dintre care un episcop, Ioan Speranski, refugiat de la Mănăstirea Krasnoiarsk; doi arhimandriţi, 12 egumeni, 34 de ieromonahi, 9 ierodaiconi şi 20 de ucenici (fraţi).
O bună parte din călugări erau veniţi de la Mănăstirile Suruceni, Dobruja, Hârjauca şi alte mănăstiri închise la acea vreme.Capitolul IV. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ DE LA
ÎNCHIDERE PÂNĂ LA REDESCHIDEREA EI ÎN 1990

–XIX.
La numai 20 de ani de la întemeierea mănăstirii, biblioteca acesteia număra 146 de manuscrise de limbă română şi slavă şi 2272 de cărţi tipărite în limbile: slavă, română, rusă, greacă etc.
În anii 1945–1958, după ce un şir de aşezăminte monahale au fost închise, biblioteca mănăstirii Noul-Neamţ s-a completat cu unele manuscrise de la mănăstirile Curchi, Suruceni etc.
După închiderea mănăstirii, biblioteca şi arhiva au fost duse spre păstrare la Arhiva Naţională a Moldovei, constituind un fond aparte. Crucile de pe biserici au fost dărâmate, picturile distruse complet. Ierodiaconul Alexie mi-a relatat că, în timp ce comuniştii se străduiau să doboare crucea de pe biserica de vară, trosul a căzut jos şi a lovit cu putere persoanele ce săvârşeau această fărădelege. Unul a murit imediat, iar celălalt şi-a dat sufletul la spital peste o zi. Din 1964, o parte din ansamblul monastic a fost transformat în spital TBC. Biserica de iarn㠄Adormirea Maicii Domnului” a servit drept depozit pentru medicamente. Clopotniţa a fost transformată în muzeu al gloriei militare. La intrarea în clopotniţă a fost pusă o inscripţie: „Mănăstirea Chiţcani. Monument de arhitectură din sec. XIX. Ocrotit de Stat.” Aceast㠄ocrotire” mai curând poate fi considerată o distrugere, întrucât la redeschiderea mănăstirii, aici s-au găsit doar ruine. Douăzeci şi opt de ani mănăstirea a îndurat aceast㠄ocrotire de stat”, şi nu doar Noul-Neamţ, ci toate mănăstirile şi schiturile basarabene, cu excepţia mănăstirii de maici de la Japca.Capitolul V. RENAŞTEREA MĂNĂSTIRII NOUL-NEAMŢ